Un articol de Andrei Plesu

Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti an variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta. Ca, de pilda, cand calatoresti in Japonia.
N-am fost niciodata in Africa , in Australia , sau in Caraibe. Pentru mine, Japonia ramane, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai
neasimilabil, mai "strain". Te poti simti strain an Indonezia, parcurgand drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european "civilizat" antr-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain an bucataria chineza, an coloritul, moravurile si inocenta americane, sau an expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cat de cat familiar, in Japonia ansa alteritatea e radicala. Te misti an spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul...

N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.

Trebuie sa ancep prin a recunoaste ca baile sant, an mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cateva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul an alerta si produc, an faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fata de ceea ce poti pati an Japonia, toate acestea sant ansa bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pilda, antr-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar
reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, in perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, in cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deandata ce am intrat in baie. L-am cercetat andelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat, totusi, de ideea ca scopul poate oricand sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, ansotite de inscriptii in japoneza. Am reflectat cateva clipe, am evaluat riscurile si, in cele din urma, m-am aruncat in necunoscut. in fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul ansusi - dupa legi fatale. antr-o clipita, antreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram anconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie.
Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele ancaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul,anclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarate, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, ampietrit, ca ma andrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde, brusc, soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii an cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stangace apasare pe butonul gresit, antr-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a ancetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu starnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfarsit, an dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care ati lumina papucii ori de cate ori lasai picioarele
sa-ti atarne perpendicular pe mocheta.

S-ar zice ca, fata de acest abuz tehnologic, closetele traditionale sant de o paradiziaca simplitate. Nu in Japonia. In programul calatoriei, mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acesui episod. L-am pierdut, scurt, antr-una din toaletele aliniate langa receptie. Omul incerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, incalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, al tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decat dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternand balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea...
>
La randul meu, am ancasat prima trauma cand, intrand an camera care ami era rezervata, n-am vazut decat un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. In mintea mea angusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te antinzi putin, ati desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrana ansotitoare care lucra pe post de "bagajist" si i-am dat de anteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, ansa, s-a grabit sa o reintroduca in lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma antind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc inca. Nu - mi-a pantomimat, in replica, cu o blanda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne antindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele ancrucisate, si umblam de-a busilea.

Spre seara, m-am hotarat sa cer de mancare in camera. Alesesem, mai curand la antamplare, ceva in care identificasem cuvantul "vitel". A
aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat in baie, adica intr-o camaruta ingusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic - nu baie! Mancare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra - imi semnalizeaza cu un suras buddhist preopinenta - mai antai baie! Papa la urma!" Dupa cateva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru in scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, ranjind, cu un manunchi de nuiele aromate in mana. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se intristeaza, gheisa e de neanduplecat. ancropim, pana la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu.
Asta inseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si oala cu apa in care clocotesc legume, mirodenii si branza de soia. Se ia, cu doua betigase, cate o felie de carne si se agita in fiertura din oala pana dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea in zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pana vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad in imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cate ori ancerc sa trisez, ma priveste sever si imi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" inseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stanga-dreapta!", "hais-cea!".
Cina se ancheie melancolic, an insatisfactia partilor, si cu perspectiva neambietoare a unei rogojini medievale.
A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru incheieturile lui, o incercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia in lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.

Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam impreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfarsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura verticala: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, in pozitie de rugaciune. Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist in Zen, a inteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manance din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca antre comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful roman a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele ai confiscau antreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de carpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrand, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarat, prin urmare, sa-si adune picioarele in asa fel, ancat sa-si poata sprijini sezutul pe calcaie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mantuirea insasi. Dar numai pentru cateva minute. Calcaiele nu sant nici ele antrenate sa suporte antreaga pagoda a corpului. in plus, o apasare disproportionata suprasolicita, in aceasta pozitie, degetele indoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, intr-o ancercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu in genunchi, cu trunchiul drept, dominand - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, an ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamand, cazut in genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cat poti rezista in genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar, parca, mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit antr-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretiune tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decat abandonul.
"Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicandu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasandu-si amfitrionii cu lingura la gura, intre doua ambucaturi.

Am facut o experienta asemanatoare cativa ani mai tarziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am
ancercat sa rezist pana la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pana azi ce mi s-a spus in timpul dejunului.
Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa incat corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul intreg sa intre in ordine. Esential in acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. In cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect.
Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si ancercand sa o dominam rational. Facusem totul pe dos.
Buddhismul Zen ne da insa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea romaneasca: stai stramb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! in definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri antregi ancremeniti in proiect, nu sant in regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata.
Vorba gheisei mele: "Shabu-shabu!"