-Ai vrea sa-mi iei un interviu? deci…..zise Dumnezeu.
-Daca ai timp.… am raspuns eu.
Dumnezeu a zâmbit, spunând:
-Timpul meu este eternitatea. Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?
-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu a raspuns:
-Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, apoi iarasi tânjesc sa fie copii; cã îsi pierd sanatatea ca sa faca bani si apoi îsi cheltuiesc banii ca sa-si refaca sanatatea; faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.
Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:
-Ca un parinte, care sunt câteva din lectiile de viata, pe care ai dori sa le învete copiii Tai?
-Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oamnei se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca de asemenea trebuie sa se ierte pe ei insisi.
-Multumesc pentru timpul acordat..am zis umil. Ar mai fi ceva : ce ai dori ca oamenii sa stie ?
Dumnezeu m-a privit zâmbind si a zis:
-Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna…
Tuesday, May 29, 2007
Monday, May 28, 2007
Un articol de Andrei Plesu
Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti an variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta. Ca, de pilda, cand calatoresti in Japonia.
N-am fost niciodata in Africa , in Australia , sau in Caraibe. Pentru mine, Japonia ramane, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai
neasimilabil, mai "strain". Te poti simti strain an Indonezia, parcurgand drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european "civilizat" antr-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain an bucataria chineza, an coloritul, moravurile si inocenta americane, sau an expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cat de cat familiar, in Japonia ansa alteritatea e radicala. Te misti an spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul...
N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.
Trebuie sa ancep prin a recunoaste ca baile sant, an mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cateva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul an alerta si produc, an faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fata de ceea ce poti pati an Japonia, toate acestea sant ansa bagatele, mofturi.
Am avut parte, de pilda, antr-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar
reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, in perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, in cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deandata ce am intrat in baie. L-am cercetat andelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat, totusi, de ideea ca scopul poate oricand sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, ansotite de inscriptii in japoneza. Am reflectat cateva clipe, am evaluat riscurile si, in cele din urma, m-am aruncat in necunoscut. in fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul ansusi - dupa legi fatale. antr-o clipita, antreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram anconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie.
Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele ancaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul,anclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarate, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, ampietrit, ca ma andrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde, brusc, soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii an cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stangace apasare pe butonul gresit, antr-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a ancetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu starnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfarsit, an dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care ati lumina papucii ori de cate ori lasai picioarele
sa-ti atarne perpendicular pe mocheta.
S-ar zice ca, fata de acest abuz tehnologic, closetele traditionale sant de o paradiziaca simplitate. Nu in Japonia. In programul calatoriei, mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acesui episod. L-am pierdut, scurt, antr-una din toaletele aliniate langa receptie. Omul incerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, incalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, al tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decat dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternand balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea...
>
La randul meu, am ancasat prima trauma cand, intrand an camera care ami era rezervata, n-am vazut decat un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. In mintea mea angusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te antinzi putin, ati desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrana ansotitoare care lucra pe post de "bagajist" si i-am dat de anteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, ansa, s-a grabit sa o reintroduca in lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma antind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc inca. Nu - mi-a pantomimat, in replica, cu o blanda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne antindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele ancrucisate, si umblam de-a busilea.
Spre seara, m-am hotarat sa cer de mancare in camera. Alesesem, mai curand la antamplare, ceva in care identificasem cuvantul "vitel". A
aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat in baie, adica intr-o camaruta ingusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic - nu baie! Mancare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra - imi semnalizeaza cu un suras buddhist preopinenta - mai antai baie! Papa la urma!" Dupa cateva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru in scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, ranjind, cu un manunchi de nuiele aromate in mana. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se intristeaza, gheisa e de neanduplecat. ancropim, pana la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu.
Asta inseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si oala cu apa in care clocotesc legume, mirodenii si branza de soia. Se ia, cu doua betigase, cate o felie de carne si se agita in fiertura din oala pana dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea in zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pana vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad in imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cate ori ancerc sa trisez, ma priveste sever si imi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" inseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stanga-dreapta!", "hais-cea!".
Cina se ancheie melancolic, an insatisfactia partilor, si cu perspectiva neambietoare a unei rogojini medievale.
A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru incheieturile lui, o incercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia in lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.
Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam impreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfarsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura verticala: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, in pozitie de rugaciune. Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist in Zen, a inteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manance din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca antre comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful roman a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele ai confiscau antreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de carpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrand, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarat, prin urmare, sa-si adune picioarele in asa fel, ancat sa-si poata sprijini sezutul pe calcaie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mantuirea insasi. Dar numai pentru cateva minute. Calcaiele nu sant nici ele antrenate sa suporte antreaga pagoda a corpului. in plus, o apasare disproportionata suprasolicita, in aceasta pozitie, degetele indoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, intr-o ancercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu in genunchi, cu trunchiul drept, dominand - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, an ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamand, cazut in genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cat poti rezista in genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar, parca, mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit antr-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretiune tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decat abandonul.
"Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicandu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasandu-si amfitrionii cu lingura la gura, intre doua ambucaturi.
Am facut o experienta asemanatoare cativa ani mai tarziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am
ancercat sa rezist pana la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pana azi ce mi s-a spus in timpul dejunului.
Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa incat corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul intreg sa intre in ordine. Esential in acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. In cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect.
Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si ancercand sa o dominam rational. Facusem totul pe dos.
Buddhismul Zen ne da insa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea romaneasca: stai stramb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! in definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri antregi ancremeniti in proiect, nu sant in regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata.
Vorba gheisei mele: "Shabu-shabu!"
N-am fost niciodata in Africa , in Australia , sau in Caraibe. Pentru mine, Japonia ramane, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai
neasimilabil, mai "strain". Te poti simti strain an Indonezia, parcurgand drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european "civilizat" antr-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain an bucataria chineza, an coloritul, moravurile si inocenta americane, sau an expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cat de cat familiar, in Japonia ansa alteritatea e radicala. Te misti an spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul...
N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.
Trebuie sa ancep prin a recunoaste ca baile sant, an mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cateva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul an alerta si produc, an faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fata de ceea ce poti pati an Japonia, toate acestea sant ansa bagatele, mofturi.
Am avut parte, de pilda, antr-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar
reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, in perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, in cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deandata ce am intrat in baie. L-am cercetat andelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat, totusi, de ideea ca scopul poate oricand sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, ansotite de inscriptii in japoneza. Am reflectat cateva clipe, am evaluat riscurile si, in cele din urma, m-am aruncat in necunoscut. in fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul ansusi - dupa legi fatale. antr-o clipita, antreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram anconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie.
Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele ancaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul,anclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarate, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, ampietrit, ca ma andrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde, brusc, soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii an cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stangace apasare pe butonul gresit, antr-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a ancetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu starnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfarsit, an dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care ati lumina papucii ori de cate ori lasai picioarele
sa-ti atarne perpendicular pe mocheta.
S-ar zice ca, fata de acest abuz tehnologic, closetele traditionale sant de o paradiziaca simplitate. Nu in Japonia. In programul calatoriei, mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acesui episod. L-am pierdut, scurt, antr-una din toaletele aliniate langa receptie. Omul incerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, incalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, al tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decat dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternand balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea...
>
La randul meu, am ancasat prima trauma cand, intrand an camera care ami era rezervata, n-am vazut decat un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. In mintea mea angusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te antinzi putin, ati desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrana ansotitoare care lucra pe post de "bagajist" si i-am dat de anteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, ansa, s-a grabit sa o reintroduca in lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma antind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc inca. Nu - mi-a pantomimat, in replica, cu o blanda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne antindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele ancrucisate, si umblam de-a busilea.
Spre seara, m-am hotarat sa cer de mancare in camera. Alesesem, mai curand la antamplare, ceva in care identificasem cuvantul "vitel". A
aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat in baie, adica intr-o camaruta ingusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic - nu baie! Mancare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra - imi semnalizeaza cu un suras buddhist preopinenta - mai antai baie! Papa la urma!" Dupa cateva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru in scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, ranjind, cu un manunchi de nuiele aromate in mana. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se intristeaza, gheisa e de neanduplecat. ancropim, pana la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu.
Asta inseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si oala cu apa in care clocotesc legume, mirodenii si branza de soia. Se ia, cu doua betigase, cate o felie de carne si se agita in fiertura din oala pana dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea in zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pana vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad in imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cate ori ancerc sa trisez, ma priveste sever si imi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" inseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stanga-dreapta!", "hais-cea!".
Cina se ancheie melancolic, an insatisfactia partilor, si cu perspectiva neambietoare a unei rogojini medievale.
A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru incheieturile lui, o incercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia in lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.
Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam impreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfarsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura verticala: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, in pozitie de rugaciune. Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist in Zen, a inteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manance din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca antre comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful roman a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele ai confiscau antreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de carpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrand, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarat, prin urmare, sa-si adune picioarele in asa fel, ancat sa-si poata sprijini sezutul pe calcaie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mantuirea insasi. Dar numai pentru cateva minute. Calcaiele nu sant nici ele antrenate sa suporte antreaga pagoda a corpului. in plus, o apasare disproportionata suprasolicita, in aceasta pozitie, degetele indoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, intr-o ancercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu in genunchi, cu trunchiul drept, dominand - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, an ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamand, cazut in genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cat poti rezista in genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar, parca, mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit antr-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretiune tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decat abandonul.
"Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicandu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasandu-si amfitrionii cu lingura la gura, intre doua ambucaturi.
Am facut o experienta asemanatoare cativa ani mai tarziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am
ancercat sa rezist pana la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pana azi ce mi s-a spus in timpul dejunului.
Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa incat corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul intreg sa intre in ordine. Esential in acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. In cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect.
Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si ancercand sa o dominam rational. Facusem totul pe dos.
Buddhismul Zen ne da insa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea romaneasca: stai stramb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! in definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri antregi ancremeniti in proiect, nu sant in regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata.
Vorba gheisei mele: "Shabu-shabu!"
Despre.. FERICIRE...
...In asemenea vremuri de restriste, cand putini indraznesc sa pronunte cuvantul fericire, sa ne atarnam de suflet o provocare. Si cred ca nu intamplator in prag de primavara. Pentru ca acest anotimp este un favor al naturii, o posibilitate de a o lua de la capat, o intoarcere periodica la viata. Acum, "la vie en rose" este parca mai aproape de fiecare.
Sunt fericit pentru ca...Pentru majoritatea oamenilor, fericirea e legata de posesiuni: case, bani, masini si cate altele. Multumirea sufleteasca a unora rezulta din placerea de a domina, imbogatindu- se in scurt timp si cu efort minim printr-o eventuala sfidare a legii. Acestea reprezinta surse ale fericirii pentru unii.
Cred ca pentru multi oameni nu exista o idee clara a ceea ce este fericirea. Majoritatea o cauta, putini o construiesc. Fericirea nu e ceva la capatul unui drum; este drumul insusi, modul cum il parcurgi. Atat cat avem de trait, sa facem tot posibilul sa traim frumos. Sa ne innobilam propria fiinta, pentru ca nu avem nimic in afara ei.
Cred ca fiecare om are formula sa de fericire, pe care trebuie sa o descopere, descoperindu- se pe sine. Asadar este foarte important dictonul "Cunoaste-te pe tine insuti". Cine reuseste sa-si descopere individualitatea distincta si s-o exprime, acela e un om fericit. Trebuie sa descoperim ceea ce ni se potriveste cu adevarat. Sa realizam un echilibru intre dorintele si posibilitatile noastre. Este foarte important sa fii TU, sa te simti bine cu tine. Pentru asta trebuie sa te cunosti. Ce important este sa nu te plictisesti cand ramai singur cu tine!
Fericirea nu e zgomotoasa; tace si se ascunde. Si nu trebuie strigata pe nume, pentru ca fuge. Dar poate fi descoperita si invatata. Caile spre ea sunt ocolite. nu trebuie sa te intrebi tot timpul dacaesti fericit.
Si daca tot vorbim de retete, sa spunem ca fericirea e un cocteil. fiecare trebuie sa invete sa si-l faca dupa propriul gust. Sa fim curajosi si sa incercam... sa punem in el sanatatea pentru trup si suflet si grija de a ne-o pastra. Sa constientizam acea tainica fericire a omului sanatos carezareste bolnavi la fereastra sau in gradina unui spital. Sa dormim suficient, pentru a ne putea reface trupul si a ne echilibra sufletul. sa petrecem cat mai mult timp in aer liber. In natura iti incarci bateriile. natura este Raiul care activeaza "raiul" din noi. sa dam sufletului hrana de care are nevoie: o carte, un spectacol de teatru, un film si multa muzica. Danseaza!Si daca te impiedici la tango, continua!
Sa fii in pace cu tine, sa-ti doresti doar ceea ce poti avea. Sa-ti deschizi sufletul, stand de vorba cu cineva de incredere. In fiecare zi Dumnezeu se roaga la fiecare sa deschida usa sufletului si sa-L lase sa intre. Nimic nu exista in afara de El!
Sa fii sociabil. Relatiile sociale sunt, dupa parerea unor specialisti, cea mai importanta sursa individuala a fericirii. Sa te consideri bogat daca ai prieteni adevarati. Sa te poti bucura de micile placeri ale vietii, sa stii ca fiecare clipa frumoasa poate fi eterna. Sa ne bucuram de atasamentul unui anima, sa telefonam unor prieteni, sa ingrijim florile de pe balcon. Sa ai zambetul pe buze si sa stii sa-l daruiesti mai ales acelora care nu-l au. Sa-ti dai seama ca e un miracol faptul ca Soarele rasare in fiecare zi. Sa ai soare in suflet si un copilas de mana. Sa te intorci la copilarie si sa pastrezi in tine o parte din sufletul copilului care ai fost. Sa-ti iubesti semenii si sa-i ajuti ori de cate ori poti, fara a astepta nimic in schimb. Sa fii bun: cei rai pot avea noroc, numai cei buni pot fi fericiti; El a vrut sa iubim si sa fim iubiti. si iubirea incepe cu dumnezeu. Gasesti ca e minunat sa respiri, sa mananci, sa vorbesti si nu stii de ce? Mergi, canti, dansezi si toata lumea e a ta? O bucurie calda, fara margini te patrunde la gandul ca dupa ziua asta vor veni altele?Aceasta este adevarata fericire: un element spiritual ce vine de undeva, de sus.
Fericirea adevarata nu poate s-o aiba decat acela care da fericire. Fericirea de-a putea face pe altul fericit!Fericirea vrea ca toti sa fim fericiti!
Fie ca toate aceste "seminte" de fericire sa incolteasca in fiecare din noi!
Omraam Mikhael Aivanhov
Sunt fericit pentru ca...Pentru majoritatea oamenilor, fericirea e legata de posesiuni: case, bani, masini si cate altele. Multumirea sufleteasca a unora rezulta din placerea de a domina, imbogatindu- se in scurt timp si cu efort minim printr-o eventuala sfidare a legii. Acestea reprezinta surse ale fericirii pentru unii.
Cred ca pentru multi oameni nu exista o idee clara a ceea ce este fericirea. Majoritatea o cauta, putini o construiesc. Fericirea nu e ceva la capatul unui drum; este drumul insusi, modul cum il parcurgi. Atat cat avem de trait, sa facem tot posibilul sa traim frumos. Sa ne innobilam propria fiinta, pentru ca nu avem nimic in afara ei.
Cred ca fiecare om are formula sa de fericire, pe care trebuie sa o descopere, descoperindu- se pe sine. Asadar este foarte important dictonul "Cunoaste-te pe tine insuti". Cine reuseste sa-si descopere individualitatea distincta si s-o exprime, acela e un om fericit. Trebuie sa descoperim ceea ce ni se potriveste cu adevarat. Sa realizam un echilibru intre dorintele si posibilitatile noastre. Este foarte important sa fii TU, sa te simti bine cu tine. Pentru asta trebuie sa te cunosti. Ce important este sa nu te plictisesti cand ramai singur cu tine!
Fericirea nu e zgomotoasa; tace si se ascunde. Si nu trebuie strigata pe nume, pentru ca fuge. Dar poate fi descoperita si invatata. Caile spre ea sunt ocolite. nu trebuie sa te intrebi tot timpul dacaesti fericit.
Si daca tot vorbim de retete, sa spunem ca fericirea e un cocteil. fiecare trebuie sa invete sa si-l faca dupa propriul gust. Sa fim curajosi si sa incercam... sa punem in el sanatatea pentru trup si suflet si grija de a ne-o pastra. Sa constientizam acea tainica fericire a omului sanatos carezareste bolnavi la fereastra sau in gradina unui spital. Sa dormim suficient, pentru a ne putea reface trupul si a ne echilibra sufletul. sa petrecem cat mai mult timp in aer liber. In natura iti incarci bateriile. natura este Raiul care activeaza "raiul" din noi. sa dam sufletului hrana de care are nevoie: o carte, un spectacol de teatru, un film si multa muzica. Danseaza!Si daca te impiedici la tango, continua!
Sa fii in pace cu tine, sa-ti doresti doar ceea ce poti avea. Sa-ti deschizi sufletul, stand de vorba cu cineva de incredere. In fiecare zi Dumnezeu se roaga la fiecare sa deschida usa sufletului si sa-L lase sa intre. Nimic nu exista in afara de El!
Sa fii sociabil. Relatiile sociale sunt, dupa parerea unor specialisti, cea mai importanta sursa individuala a fericirii. Sa te consideri bogat daca ai prieteni adevarati. Sa te poti bucura de micile placeri ale vietii, sa stii ca fiecare clipa frumoasa poate fi eterna. Sa ne bucuram de atasamentul unui anima, sa telefonam unor prieteni, sa ingrijim florile de pe balcon. Sa ai zambetul pe buze si sa stii sa-l daruiesti mai ales acelora care nu-l au. Sa-ti dai seama ca e un miracol faptul ca Soarele rasare in fiecare zi. Sa ai soare in suflet si un copilas de mana. Sa te intorci la copilarie si sa pastrezi in tine o parte din sufletul copilului care ai fost. Sa-ti iubesti semenii si sa-i ajuti ori de cate ori poti, fara a astepta nimic in schimb. Sa fii bun: cei rai pot avea noroc, numai cei buni pot fi fericiti; El a vrut sa iubim si sa fim iubiti. si iubirea incepe cu dumnezeu. Gasesti ca e minunat sa respiri, sa mananci, sa vorbesti si nu stii de ce? Mergi, canti, dansezi si toata lumea e a ta? O bucurie calda, fara margini te patrunde la gandul ca dupa ziua asta vor veni altele?Aceasta este adevarata fericire: un element spiritual ce vine de undeva, de sus.
Fericirea adevarata nu poate s-o aiba decat acela care da fericire. Fericirea de-a putea face pe altul fericit!Fericirea vrea ca toti sa fim fericiti!
Fie ca toate aceste "seminte" de fericire sa incolteasca in fiecare din noi!
Omraam Mikhael Aivanhov
CAPITALISM.. variante..
CAPITALISM TRADITIONAL : Ai doua vaci. Vinzi una si
cumperi un taur. Cireada se inmulteste iar economia
prospera. Le vinzi si iesi la pensie cu castigul.
CAPITALISM CORPORATIST (TIP ENRON) : Ai doua vaci.
Vinzi trei dintre ele companiei tale listate public,
folosind scrisori de credit deschise de cumnatul tau
la banca, apoi executi un schimb datorie/creanta cu
o oferta generala asociata, astfel incat recapeti
cele patru vaci, cu o scutire de taxe pentru cinci
vaci. Drepturile asupra celor sase vaci sunt
transferate, printr-un intermediar catre o companie
din Insulele Cayman, detinuta in secret de actionarul
majoritar, care revinde companiei tale drepturile
pentru toate cele sapte vaci. Conform raportului
anual, compania detine opt vaci, cu o optiune pentru
inca una. Vinzi o vaca pentru a cumpara un
presedinte al SUA, ceea ce te lasa cu noua vaci.
Nu se furnizeaza nici o foaie de bilant impreuna cu
comunicatul. Publicul inghite.
COMPANIE AMERICANA : Ai doua vaci. Vinzi una si
fortezi pe cealalta sa produca lapte pentru patru.
Esti surprins cand vaca moare.
COMPANIE FRANCEZA : Ai doua vaci. Faci greva pentru
ca doresti sa ai trei vaci.
COMPANIE JAPONEZA : Ai doua vaci. Le reproiectezi
astfel incat sa fie de zece ori mai mici decat o
vaca obisnuita si sa produca de douazeci de ori mai
mult lapte. Apoi creezi imagini animate inteligente
ale vacii, numite Cowkemon si le promovezi la scara
globala.
COMPANIE GERMANA : Ai doua vaci. Le reproiectezi
astfel incat sa traiasca 100 de ani, sa manance o
data pe luna si sa se mulga singure.
COMPANIE BRITANICA : Ai doua vaci. Amandoua sunt
nebune.
COMPANIE ITALIANA : Ai doua vaci, dar nu stii unde
sunt. Pleci in pauza de pranz.
COMPANIE RUSEASCA : Ai doua vaci. Le numeri si afli
ca ai 5 vaci. Le numeri din nou si afli ca ai 42 de
vaci. Le numeri din nou si afli ca ai 12 vaci.
Te opresti din numarat vaci si deschizi alta sticla
de vodca.
COMPANIE ELVETIANA : Ai 5000 de vaci, dintre care
nici una nu-ti apartine. Facturezi celorlalti
cheltuieli de depozitare.
COMPANIE INDIANA : Ai doua vaci. Te inchini la ele.
COMPANIE CHINEZA : Ai doua vaci. Ai 300 de oameni
care le mulg. Declari somaj zero, productivitate
bovina inalta si arestezi reporterul care a
publicat cifrele.
COMPANIE ROMANEASCA : Ai 6 vaci, costuri cat de 10,
mulgi doar 3, alergi bezmetic printre ele, mai
aduci personal pentru alte 5, dai faliment si
dai vina pe bou.
cumperi un taur. Cireada se inmulteste iar economia
prospera. Le vinzi si iesi la pensie cu castigul.
CAPITALISM CORPORATIST (TIP ENRON) : Ai doua vaci.
Vinzi trei dintre ele companiei tale listate public,
folosind scrisori de credit deschise de cumnatul tau
la banca, apoi executi un schimb datorie/creanta cu
o oferta generala asociata, astfel incat recapeti
cele patru vaci, cu o scutire de taxe pentru cinci
vaci. Drepturile asupra celor sase vaci sunt
transferate, printr-un intermediar catre o companie
din Insulele Cayman, detinuta in secret de actionarul
majoritar, care revinde companiei tale drepturile
pentru toate cele sapte vaci. Conform raportului
anual, compania detine opt vaci, cu o optiune pentru
inca una. Vinzi o vaca pentru a cumpara un
presedinte al SUA, ceea ce te lasa cu noua vaci.
Nu se furnizeaza nici o foaie de bilant impreuna cu
comunicatul. Publicul inghite.
COMPANIE AMERICANA : Ai doua vaci. Vinzi una si
fortezi pe cealalta sa produca lapte pentru patru.
Esti surprins cand vaca moare.
COMPANIE FRANCEZA : Ai doua vaci. Faci greva pentru
ca doresti sa ai trei vaci.
COMPANIE JAPONEZA : Ai doua vaci. Le reproiectezi
astfel incat sa fie de zece ori mai mici decat o
vaca obisnuita si sa produca de douazeci de ori mai
mult lapte. Apoi creezi imagini animate inteligente
ale vacii, numite Cowkemon si le promovezi la scara
globala.
COMPANIE GERMANA : Ai doua vaci. Le reproiectezi
astfel incat sa traiasca 100 de ani, sa manance o
data pe luna si sa se mulga singure.
COMPANIE BRITANICA : Ai doua vaci. Amandoua sunt
nebune.
COMPANIE ITALIANA : Ai doua vaci, dar nu stii unde
sunt. Pleci in pauza de pranz.
COMPANIE RUSEASCA : Ai doua vaci. Le numeri si afli
ca ai 5 vaci. Le numeri din nou si afli ca ai 42 de
vaci. Le numeri din nou si afli ca ai 12 vaci.
Te opresti din numarat vaci si deschizi alta sticla
de vodca.
COMPANIE ELVETIANA : Ai 5000 de vaci, dintre care
nici una nu-ti apartine. Facturezi celorlalti
cheltuieli de depozitare.
COMPANIE INDIANA : Ai doua vaci. Te inchini la ele.
COMPANIE CHINEZA : Ai doua vaci. Ai 300 de oameni
care le mulg. Declari somaj zero, productivitate
bovina inalta si arestezi reporterul care a
publicat cifrele.
COMPANIE ROMANEASCA : Ai 6 vaci, costuri cat de 10,
mulgi doar 3, alergi bezmetic printre ele, mai
aduci personal pentru alte 5, dai faliment si
dai vina pe bou.
Subscribe to:
Posts (Atom)